Paul Tillich – Dragostea este mai puternică decât moartea

Ştim că am trecut din moarte la viaţă pentru că iubim pe fraţi. Cine nu iubeşte pe fratele său rămâne în moarte.
I Ioan 3:14

În vremea noastră, ca în orice epocă, trebuie să vedem ceva care este mai puternic decât moartea. Moartea a devenit puternică în vremea noastră, în fiinţe umane individuale, în familii, în naţiuni şi în umanitate ca întreg. Moartea a devenit puternică – asta înseamnă că Sfârşitul, finitul, limitările şi decăderea fiinţelor noastre au devenit vizibile. Pentru aproape un secol acest lucru a fost ascuns în civilizaţia vestică. Noi deveniserăm stăpâni în casa noastră pământească. Controlul nostru asupra naturii şi planificarea noastră socială lărgiseră limitele fiinţei noastre: afirmarea vieţii istovise negarea ei, care n-a mai îndrăznit să se facă auzită, şi care s-a refugiat în anxietatea ascunsă a inimilor noastre, devenind din ce în ce mai neînsemnată.
Am uitat că suntem finiţi şi am uitat abisul nimicniciei care ne înconjoară. Am strâns în hambarele noastre fructele a mii de ani de trudă. Toate generaţiile de oameni au muncit pentru ca noi, generaţia împlinirii, să putem călca moartea în picioare. Nu era moartea în sensul de sfârşit natural al vieţii pe care credeam că am distrus-o, ci moartea ca o putere în şi asupra vieţii ca şi Domn şi stăpân al sufletului. Noi am ferit imaginea morţii de copiii noştri şi când auzim ici şi colo, în cartierul nostru şi în lume, convulsii mortale şi Sfârşitul a devenit vizibil, securitatea noastră nu a fost deranjată. Pentru noi aceste evenimente erau pur şi simplu accidentale şi de neevitat, dar nu erau suficiente ca să sfâşie vălul cu care acoperiserăm abisul fiinţei noastre.
Şi brusc vălul a fost sfâşiat. Imaginea Morţii a apărut, dezvăluită în o mie de forme. Ca şi în Evul Mediu târziu figura morţii a apărut în imagini şi poezie şi Dansul Morţii cu fiecare fiinţă vie a fost pictat şi cântat, astfel generaţia noastră – generaţia războaielor mondiale, a revoluţiilor şi a migraţiilor în masă – a redescoperit realitatea morţii. Am văzut milioane murind în război, sute de mii în revoluţii, zeci de mii în persecuţii şi epurări sistematice ale minorităţilor. Mulţimi la fel de numeroase ca nişte naţiuni întregi încă mai rătăcesc pe faţa pământului ori pier când ziduri artificiale pun capăt rătăcirilor lor. Toţi cei care sunt numiţi refugiaţi sau imigranţi aparţin acestei rătăciri; în ei este întrupată o parte a acestor groaznice evenimente în care Moartea şi-a apucat din nou frâiele pe care credeam că le-a părăsit pentru totdeauna. Astfel de oameni poartă în sufletele lor, şi adesea în trupurile lor, urmele morţii, şi nu le vor pierde niciodată. Voi care nu aţi luat parte niciodată voi înşivă la această mare migraţie trebuie să-i primiţi pe ceilalţi ca pe nişte simboluri ale unei morţi care este un element component al vieţii. Primiţi-i ca pe nişte oameni care, prin destinul lor, ne vor aminti de prezenţa Sfârşitului în fiecare moment al vieţii şi al istoriei. Primiţi-i ca pe nişte simboluri ale limitării şi ale efemerităţii fiecărei preocupări omeneşti, ale fiecărei vieţi omeneşti şi ale fiecărui lucru creat.
Am devenit o generaţie a Sfârşitului şi aceia dintre noi care au fost refugiaţi şi exilaţi ar trebui să nu uite asta când am găsit un nou început aici sau în alt teritoriu. Sfârşitul nu este nimic extern. Nu este epuizat de pierderea a ceva ce nu putem recâştiga niciodată: căminele copilăriei noastre, oamenii cu care am crescut, ţara, lucrurile, limba care ne-a format, bunurile, atât spirituale cât şi materiale, pe care le-am moştenit sau câştigat, prietenii care erau luaţi de la noi prin moarte bruscă. Sfârşitul este mai mult decât toate acestea: este în noi, a devenit însăşi fiinţa noastră. Suntem o generaţie a Sfârşitului şi ar trebui să ştim că suntem. Poate sunt câţiva care gândesc că ceea ce s-a întâmplat cu ei şi cu întreaga lume ar trebui acum să fie uitat. Nu este oare mai demn, mai adevărat, mai puternic să spui despre ceea ce este destinul nostru, să refuzi să acoperi semnele Sfârşitului în vieţile noastre şi în sufletele noastre, să laşi vocea Morţii să fie auzită? Între toate noile posibilităţi oferite nouă, nu trebuie noi să ne recunoaştem a fi ceea ce destinul a făcut din noi? Nu trebuie oare să mărturisim că suntem simboluri ale Sfârşitului? Şi acest Sfârşit este al unei epoci care a fost atât măreaţă cât şi o minciună. Este Sfârşitul pentru orice limitare care devine întotdeauna o minciună când uită că este limitată şi caută să pună un văl peste imaginea morţii.
Însă cine poate rezista să privească la această imagine? Doar acela care poate privi la o altă imagine din spatele şi de dincolo de ea – imaginea Dragostei. Pentru că dragostea e mai puternică decât moartea. Orice moarte înseamnă despărţire, separare, izolare, opoziţie şi neparticipare. Tot aşa este şi cu moartea naţiunilor, sfârşitul generaţiilor şi atrofia sufletelor. Sufletele noastre devin sărace şi se dezintegrează în măsura în care vrem să fim singuri, în măsura în care ne plângem nenorocirile, ne hrănim disperarea şi ne savurăm amărăciunea şi chiar ne întoarcem cu răceală de la nevoia fizică şi spirituală a altora. Dragostea învinge separarea şi creează participare în care există mai mult decât aceea pe care indivizii implicaţi i-o pot aduce. Dragostea este infinitul care este dat finitului. De aceea iubim în alţii, pentru că nu doar iubim pe alţii, ci iubim Dragostea care este în ei şi care este mai mult decât dragostea lor sau a noastră.
În asistenţa reciprocă ceea ce este cel mai important nu este alinarea nevoii ci actualizarea dragostei. Bineînţeles nu există dragoste care să nu vrea să facă nevoia altuia a sa. Dar nu este ajutor adevărat care să nu izvorască din dragoste şi să creeze dragoste. Aceia care luptă împotriva morţii şi a dezintegrării prin orice fel de agenţii de binefacere ştiu lucrul acesta. Adesea foarte puţin ajutor extern este posibil. Şi gratitudinea celor care primesc ajutor este mai întâi şi întotdeauna gratitudine pentru dragoste şi numai după aceea gratitudine pentru ajutor. Dragostea, nu ajutorul, este mai puternică decât moartea. Dar nu este dragoste care nu devine ajutor. Când ajutorul este dat fără dragoste, acolo noua suferinţă creşte din ajutor.
Ajutorul a devenit aproape imposibil în faţa monstruoaselor puteri pe care le exeprimentăm. Dragostei i se dă putere peste tot ceea ce este finit, mai ales în perioada aceasta. Dar morţii nu îi este dată nicio putere peste dragoste. Dragostea este mai puternică. Creează ceva nou din distrugerea cauzată de moarte; suferă totul şi învinge totul. Este la lucru unde puterea morţii este mai mare, în război şi persecuţie şi lipsă de adăpost şi foame şi în moartea fizică însăşi. Este omniprezentă şi ici-colo, în cele mai mici şi cele mai ascunse moduri ca şi în cele mai măreţe şi mai vizibile, salvează viaţa din moarte. Ne salvează pe fiecare din noi pentru că dragostea este mai puternică decât moartea.

Tag-uri:, , , , ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: